REVISTA ORAȘUL LA NUMĂRUL 50

Eliberat din chingile servituților profesionale ale Ministerului Afacerilor Externe, după o sumă impresionantă de ani, din care un deceniu și jumătate trăiți în slujba promovării idealului bunei vecinătăți între Republica Socialistă România și Republica Populară Ungară, am devenit un oarecare pensionar. Cum mă încerca, de mai multă vreme, gândul să scriu o carte despre trecutul mai recent al relațiilor dintre cele două țări, pe care eu l-am numit eufemistic: Deceniul înfrățirii noastre în marea familie a țărilor socialiste (familie botezată de nașii ei „lagăr”), am purces la creionarea proiectului.

După îndeplinirea formalităților de rigoare pentru accesul la Arhivele MAE, credeam că mă voi apuca de treabă, conform planului schițat, ba chiar speram și că proiectul meu va stârni interesul celor care se ocupau acum de relațiile româno-ungare, ca și al celor ce ar fi trebuit să fie preocupați de vectorii nu prea îndepărtați ai raporturilor cu incomodul nostru vecin. Multe din momentele la care aveam de gând să mă opresc îmi erau, desigur, mai mult decât cunoscute, căci participasem la ele, ca martor și, uneori, ca actor, de pe banca rezervată celor cu îndemânări lingvistice și scriitoricești, în anii serviciului la ambasada din Budapesta (1981- 1990), și în cei din centrala ministerului (1990 – 1993). Nu speram că voi fi lăsat să zburd în voie printre rafturile arhivelor de la Palatul Victoria, dar intrarea /în „Fondul Ungaria”/ mi s-ar fi părut firesc să-mi fie facilitată, mai ales ca bănuiam că nu tot ce m-ar fi interesat chiar s-ar fi aflat pe acele rafturi…


Ca atașat de presă, apoi consul și, în fine, consilier cu probleme politice, și ca aghiotant
nedespărțit al celor trei ambasadori ce s-au succedat la cârma ambasadei în acel ultim deceniu de „înfrățire socialistă”, participasem, ca „tehnician al comunicării”, la destule episoade care au marcat devenirea tot mai evident neamicală a raporturilor dintre cele două țări.


Ca diplomat activ ce eram, redactasem destule comunicări și rapoarte; credeam, deci, că unele lucruri trebuiau consemnate pentru viitor, chiar de actorii momentului, și pentru că țineam minte ce-mi spusese profesorul Florin Constantiniu despre importanța memorialisticii istorice, chiar și atunci când aceasta e exersată de actorii cu nume mai puțin sonore…


Aveam să constat însă că nu aveam cum să-mi duc la îndeplinire proiectul, într-o sală de lectură deservită de persoane neinteresate sau nevoind să înteleagă ce ar trebui să-mi livreze din beci. În scurtă vreme, aveam să realizez că vremea adevăraților specialiști arhivari apusese și că mi se prezentau dosare fără personalitate, deși purtau titlul „Relații bilaterale”.


Și mi-am adus aminte cu respect de anotimpul petrecut, în aceeași arhivă, îndrumat atent de șeful acesteia, domnul Vasiliu, pe când mă pregăteam, în anul 1968, să plec pe cel mai neînsemnat post din schema Ambasadei României din Washington DC.


Renunțasem deja la abordarea proiectului în maniera cronicărescă, când, povestind
despre acest eșec cu prietenul meu de o viață, Ionel Vitoc, acesta mi-a oferit, generos, precum e din fire, să încerc să scriu povestea mea budapestană altfel, nu ca o ambițioasă lucrărică istoriografică, ci ca o rememorare a unor momente în care am fost implicat, martor sau actor, în acei ani. Îmi amintesc, că Nicu, cum îmi place mie să-i spun, îmi făcuse, nu odată, încă din momentul de debut al revistei, propunerea de a colabora la proiectul editorial pe care îl inițiase. Așa a luat naștere, cu întârziere, serialul meu din revista „ORAȘUL”. Eram bucuros, dar cu măsură, să pot spune prietenilor revistei clujene cum a fost să fiu diplomat român, la început cu grad mic, apoi „promovat” cu alte și alte răspunderi într-o misiune cu personal redus și mijloace logistice și financiare modeste, comparativ cu cele ale partenerului nostru ungar la Bucuresti și Cluj-Napoca…Am putut rememora astfel cei zece ani pe care i-am trăit ca diplomat român la Budapesta, încercând astfel să-i familiarizez și pe cititori cu „inside”-ul unei ambasade pe care adeseori o comparasem, în sinea mea, cu o mică navă, asaltată de valuri vrăjmase, dar niciodată în derivă, cu un echipaj din ce în ce mai încercat, condusă, rând pe rând , de trei căpitani, uneori nedumeriți, dar mereu la timonă, cu ochii la catargul pe care flutura pavilionul național.
Începând cu numarul 31-32/ 2014, revista „ORAȘUL” mi-a oferit un spațiu generos,
pentru a depăna memorii și judecăți personale despre evenimente și oameni ai acelor momente de cumpănă din relațiile româno-ungare. Mă simt onorat să fi fost publicat alături de personalități ale vieții sociale și culturale ale timpului prezent, Ioan Aurel Pop, Mircea Popa, Marcel Mureșeanu, Horia Bădescu, Vasile Lechințan, Dumitru Protase, Constantin Rîpă, ca și de atâția alții, pe care i-am cunoscut în saloanele redacției, când ne reuneam pentru lansarea numerelor noi ale revistei. Toate acestea au fost și sunt posibile pentru că arhitectul Ionel Vitoc a avut forța și priceperea de a da viață visului multora dintre noi de a dărui Clujului și țării nu doar o tribună scrisă de arhitectură urbană, ci, în fapt o revistă culturală de înaltă ținută intelectuală și, în egală măsură, animată de un atentic spirit patriotic.

Îmi închei aceste câteva gânduri, adresându-i neobositului Ionel Vitoc puterea pentru a duce mai departe revista ORAȘUL, de la numărul 50 la numărul 100.

LA MULȚI ANI !

George ALBUȚ

Diplomat

Leave a Reply

Your email address will not be published.